Toate drepturile rezervate www.psihoterapiedefamilie.ro ® Web design by www.hellodigital.ro

Asociația Centrul de Formare și Terapie pentru Copil, Cuplu și Familie Organizează Cursul: Neurocepția De ce reacționăm înainte să gândim dr. Ellyn Bader

Dragul nostru prieten și coleg, dr. Mark Brady, s-a născut la sfârșitul lunii iulie 1946 și a murit la sfârșitul lunii iulie 2025. În apropierea împlinirii unui an de la dispariția sa, publicăm această postare despre neurocepție, bazată pe o sesiune bonus susținută de el în cadrul programului meu de formare în Modelul Dezvoltării™ pentru terapia de cuplu, în 2015. Talmudul spune: „Nu vedem lumea așa cum este, ci așa cum suntem noi.” Cu mult înainte ca neuroștiința să dispună de instrumentele necesare pentru a explica de ce se întâmplă acest lucru, această observație străveche surprindea un adevăr profund despre percepția umană. În prezent, un volum tot mai mare de cercetări asupra creierului începe să confirme această idee, iar concluziile au implicații importante pentru cupluri și pentru terapeuții care lucrează cu acestea. În centrul acestei perspective se află conceptul de neurocepție: detectarea amenințărilor fără conștientizarea acestui proces. Creierul dispune de structuri care scanează în permanență mediul pentru a identifica pericolele, iar această activitate se desfășoară în afara nivelului conștient. Nu decidem în mod deliberat să ne simțim amenințați. Corpul nostru reacționează pur și simplu — adesea înainte ca mintea conștientă să înțeleagă ce se întâmplă. Funcția principală a creierului Este util să începem prin a înțelege ce este conceput să facă, de fapt, creierul. Unul dintre primii neurocercetători de la Stanford a descris funcția principală a creierului ca fiind reglarea nivelului de activare fiziologică și psihologică, în special a activării emoționale. Acesta este unul dintre motivele pentru care atât de mulți oameni ajung în cabinetul unui terapeut: se confruntă cu dificultăți legate de o funcție care, în esența sa, are o bază biologică. Creierul este o rețea vastă care procesează energia și informațiile provenite din lumea înconjurătoare prin intermediul celor cinci simțuri și este uneori numit „război fermecat”. Este remarcabil faptul că peste 80% dintre cele aproximativ 86 de miliarde de celule ale creierului se află în cerebel, structura mică situată în partea posterioară a creierului, responsabilă în principal de coordonarea mișcărilor corpului. Acesta nu este un simplu detaliu anatomic. Înseamnă că fiecare celulă nervoasă din creier ajunge, în cele din urmă, să fie conectată la un mușchi. Implicațiile pentru tratarea traumei sunt semnificative: atunci când corpul nu se poate mișca, creierul interpretează situația ca pe o urgență. Acesta este unul dintre motivele pentru care răspunsul de îngheț poate fi atât de puternic și pentru care abordările terapeutice centrate pe corp merită o atenție serioasă în terapia de cuplu. Marea întrebare a creierului Încă dinainte de naștere și pe tot parcursul vieții, oamenii adresează, în esență, o întrebare celor din jur: „Ești aici pentru mine? Pot conta pe tine?” O adresăm părinților, partenerilor, angajatorilor și instituțiilor. Când răspunsul este afirmativ, lucrurile tind să meargă bine. Când răspunsul este neclar sau lipsește, sistemul nervos interpretează acest lucru ca pe o amenințare la adresa supraviețuirii. O parte din ceea ce întrebăm este: „Mă poți ajuta să-mi reglez starea atunci când nu reușesc să fac acest lucru singur?” Deși reglarea emoțională reprezintă una dintre funcțiile esențiale ale creierului, acesta nu are întotdeauna capacitatea de a o realiza fără ajutor — mai ales când suntem copii, copleșiți, epuizați sauactivați emoțional de un stimul declanșator. O relație de durată, fie între părinte și copil, fie între parteneri, oferă ceea ce cercetătorii numesc coreglare: capacitatea de a ajuta la calmarea sistemului nervos al unei alte persoane atunci când resursele sale interne nu sunt suficiente. Cum preia controlul răspunsul la stres Când creierul detectează o amenințare, reală sau imaginară, activează ceea ce este cunoscut drept axa hipotalamo-hipofizo-suprarenaliană (HHS). Aceasta declanșează eliberarea în organism a unei cascade de hormoni, inclusiv adrenalină și cortizol, pregătind persoana pentru unul dintre răspunsurile de tip „luptă, fugă sau îngheț”. Cuvântul esențial aici este „imaginară”. O proporție foarte mare dintre amenințările detectate prin neurocepție nu au o bază reală în momentul prezent. Mark a oferit un exemplu grăitor din propria experiență. Într-o dimineață, a primit un mesaj de la un chiriaș care îi spunea că pe proprietate se simțea un miros de canalizare. În câteva secunde, mintea lui construise deja un scenariu catastrofal: o fosă septică defectă, o factură de reparații de zeci de mii de dolari și o succesiune de alte probleme. Corpul său intrase pe deplin în răspunsul la stres înainte să facă măcar un pas afară. Când a verificat situația, sursa mirosului s-a dovedit a fi un șoarece mort. Amenințarea la care sistemul său nervos reacționase atât de intens era, în întregime, o poveste construită de creier pe baza unor informații minime. Așa funcționează neurocepția. Creierul este un organ a cărui funcție principală este să dea sens informațiilor primite și face acest lucru chiar și atunci când dispune de foarte puține date. Completează golurile folosind amintiri, anticipări și recunoașterea tiparelor, iar corpul reacționează în consecință. De aceea, cuplurile se pot trezi implicate în conflicte intense din cauza unui tub de pastă de dinți, a locului ocupat la masa de cină sau a direcției în care este orientată rola de hârtie igienică. Acestea pot deveni stimuli declanșatori ai neurocepției. Intensitatea emoțională din astfel de momente rareori are legătură cu obiectul în sine. Mai degrabă, ea este legată de asocieri mai vechi și mai profunde, activate involuntar de acel obiect. Corpul păstrează memoria Una dintre cele mai grăitoare ilustrații ale modului în care corpul stochează și procesează amenințările provine din lucrul terapeutic cu trauma. Mark a descris cazul unui bărbat care, la vârsta adultă, fusese atacat de mai mulți agresori: aceștia îl imobilizaseră în timp ce o a treia persoană îl bătea. Bărbatul nu se putuse apăra și nici nu se putuse mișca liber — condiții tipice pentru declanșarea răspunsului de îngheț și pentru codificarea ulterioară a experienței traumatice în memorie. Ani mai târziu, când amintirea a revenit în context terapeutic, tratamentul a presupus recrearea condițiilor fizice ale evenimentului inițial — cu mișcări lente și într-un cadru complet sigur — și încurajarea persoanei să-și miște corpul în modurile în care nu putuse să o facă atunci. Rezultatul a fost remarcabil. Ceea ce fusese stocat ca un grup izolat și disociat de activitate neuronală s-a reconectat la rețeaua neuronală mai largă. Persoana a descris senzația unui val de energie care îi traversa corpul, ca și cum ceva ținut multă vreme sub blocaj ar fi fost, în sfârșit, eliberat. Din perspectivă neurologică, acest lucru are sens. Mark a explicat că fiecare celulă cerebrală se conectează, în ultimă instanță, la un mușchi; prin urmare, imobilitatea din timpul unui eveniment amenințător poate lăsa răspunsul la stres incomplet. Corpul nu a putut duce la capăt reacția pe care o inițiase. Abordările somatice ale traumei implică direct corpul și funcționează, în parte, oferindu-i sistemului nervos posibilitatea de a finaliza răspunsul întrerupt. Paradoxul cortexului prefrontal Partea creierului care joacă un rol major în gestionarea acestor răspunsuri este cortexul prefrontal. Aceasta este regiunea asociată funcțiilor executive: planificarea, controlul impulsurilor, reglarea emoțională, flexibilitatea gândirii și ascultarea eficientă. Atunci când cortexul prefrontal este bine conectat cu centrii emoționali ai creierului, oamenii își pot da seama când sunt activați emoțional și își pot reduce nivelul de activare. Când aceste conexiuni sunt slabe sau temporar copleșite, le este mult mai greu să facă acest lucru. Iată paradoxul: dezvoltarea unor conexiuni neuronale solide între creierul emoțional și cortexul prefrontal necesită un bun control al impulsurilor. Însă capacitatea de a controla impulsurile este tocmai una dintre funcțiile pe care aceste conexiuni le fac posibile. Ai nevoie de abilitatea pe care încerci să o construiești pentru a o putea dezvolta. Din fericire, există modalități de a depăși acest paradox. Terapia este una dintre ele: un terapeut competent poate îndeplini temporar rolul unui „cortex prefrontal extern”, ajutând clientul să-și regleze starea până când propria capacitate se consolidează. Alte abordări includ tehnicile de respirație inspirate din yoga. Expirarea mai îndelungată decât inspirarea transmite creierului un semnal fiziologic de siguranță. Practicile contemplative realizate cu atenție autentică și mișcarea corporală pot, de asemenea, să consolideze capacitatea de autoreglare. Când partenerii aflați în conflict ies la o plimbare în jurul cartierului, simplul act al mișcării poate începe să reducă încărcătura asociată hormonilor de stres și să restabilească accesul la o gândire mai limpede. Deveniți propriul „director al răspunsului la stres” Poate cea mai practică concluzie a acestui corp de cercetări este importanța dezvoltării capacității pe care dr. Brady o numea abilitatea de a fi propriul „director al răspunsului la adrenalină”. Aceasta presupune, în primul rând, să învățăm să observăm când am intrat într-un răspuns de apărare care are prea puțin de-a face cu ceea ce se întâmplă efectiv în încăpere. În al doilea rând, presupune să avem la îndemână practici care să ne ajute să revenim la o stare de reglare. Mark a atras atenția și asupra unei forme mai subtile de stimul declanșator al neurocepției, întâlnită frecvent în contexte terapeutice și educaționale și relevantă pentru cupluri: evaluarea. El a povestit că a completat un test online în cadrul unui curs de neuroștiință. Testul nu era notat și nu exista nimic important în joc. Cu toate acestea, a simțit că organismul începe să genereze un răspuns la stres în momentul în care a ajuns la o întrebare la care nu știa să răspundă. Experiența i-a readus imediat în minte amintiri despre testele din copilărie și starea de hiperactivare care le însoțea. Evaluarea negativă, reală sau doar percepută, este unul dintre cei mai constanți factori declanșatori ai neurocepției. În termeni neurobiologici, partenerii care se critică frecvent unul pe celălalt se mențin reciproc într-o stare aproape constantă de amenințare de intensitate redusă. Acest lucru este valabil atât pentru terapeuți, cât și pentru clienți. Un terapeut aflat într-o stare de hiperactivare este mai puțin eficient. Scopul nu este eliminarea activării, deoarece acest lucru nu este realist. Scopul este să creștem viteza și fiabilitatea cu care revenim la o stare de reglare și să ne ajutăm clienții să facă același lucru. Creierul are o plasticitate remarcabilă. Eforturile mici și consecvente de a ne extinde capacitatea de autoreglare contribuie, în timp, la dezvoltarea unor conexiuni neuronale reale, fie că sunt susținute prin respirație, mișcare, atenție conștientă sau relația terapeutică. Nu vedem lumea așa cum este. Însă, prin exercițiu, putem învăța să ne înțelegem mai clar pe noi înșine în interiorul ei. Articolul este preluat de pe pagina de internet a Couples Institute: https://www.couplesinstitute.com/neuroception-couples-therapy/